Conform art.635 din Codul de procedură civilă  sunt hotărâri definitive:

1. hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului; (hotărâri ce nu mai pot fi atacate nici prin apel, nici prin recurs)

2. hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

3. hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;

4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;

5. hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;

6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Astfel, hotărârile devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului, ori recursului sau, după caz, la data pronunțării acestora.

Drept urmare:

a. hotărârile susceptibile de a fi atacate cu apel, sunt cele pronunțate de prima instanță.

b. hotărârile care pot fi atacate cu recurs, potrivit  art.483 din Codul de procedură civilă, sunt cele date în apel, cele care sunt fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Potrivit art.483 din Codul de procedură civilă nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în:

1. cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;

2. cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competenţa instanţelor judecătoreşti;

3. cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;

4. cererile de evacuare;

5. cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;

6. cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;

7. cererile posesorii;

8. cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe;

9. cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane;

10. cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;

11. cererile în materie de moştenire, indiferent de valoare;

12. cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare;

13. cererile în materia fondului funciar, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe;

14. cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi;

15. conflictele de muncă şi de asigurări sociale;

16. materie de expropriere;

17. cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor;

18. materia asigurărilor;

19. cererile ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite;

20. hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Hotărârile care nu mai pot fi atacate cu apel şi recurs sunt definitive la data pronunţării lor.

Hotărârile care pot fi atacate cu apel, fără ca părţile să exercite calea de atac, devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului, iar cele care pot fi atacate cu recurs devin definitive la data expirării termenului de exercitare a recursului.

O hotărâre rămasă definitivă, ca urmare a exercitării apelului sau, după  caz, a recursului mai poate face obiectul controlului judecătoresc intern, prin intermediul revizuirii sau a contestaţiei în anulare.

Contestația în anulare

Potrivit dispozițiilor art.503 din Codul de procedură civilă pot fi atacate cu contestatie în anulare hotărârile definitive atunci când:

a) contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata;

b) hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

c) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori material;

d) instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

e) instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Atenție, prevederile pct.b-e,  se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Conform dispozițiilor art. 505 alin.(1) din Codul de procedură civilă, contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă.

Aceasta se motivează în termenul de 15 zile prevăzut anterior, sub sancţiunea nulităţii acesteia ( art.506 din Codul de procedură civilă).

Revizuirea

Potrivit dispozițiilor art. 509 din Codul de procedură civilă, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

a) s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

b) obiectul pricinii nu se află în fiinţă;

c) un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii,când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;

d) un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză;

e) după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;

f) s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;

g) statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;

h) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;

i) partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa;

j) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.

Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

În cazul ipotezei prevăzută la  lit.h), cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre instanţele de recurs la care se referă aceste dispoziţii este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă.

Conform dispozițiilor art.511 din Codul de procedură civilă, termenul de revizuire este de o lună.

Atenție, pe lângă hotărârile definitive, există și hotărâri executorii, care pot fi puse în executare de la pronunțare cu toate că nu sunt definitive, însă in acest caz, conform art. 637 din Codul de procedură civilă, punerea în executare se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs, iar dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.

Astfel de hotărâri executorii sunt următoarele:

a. hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;

b. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Drept urmare, conform art.448 din Codul de procedură civilă, hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect:

a.stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, precum şi modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul;

b.plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;

c.despăgubiri pentru accidente de muncă;

d.rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;

e.despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice;

f.reparaţii grabnice;

g.punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;

h.cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce priveşte posesia;

i.hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor reclamantului, pronunţate în condiţiile art. 436 din Codul de procedură civilă;

j.în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.

Totodată, instanţa poate încuviinţa executarea provizorie a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va considera că măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului, precum şi atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă pentru creditor. În aceste cazuri, instanţa îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauţiuni (art.719 din Codul de procedură civilă).

În materie civilă, pentru a putea pune în executare o hotărâre definitivă, aceasta trebuie legalizată la instanța care a pronunțat-o, prin intermediul arhivei/grefei.

Conform art.9 lit. l din Ordonanța de urgență nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru cererile pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive, se taxează cu 5 lei pentru fiecare exemplar de copie. 

Acte necesare cu care trebuie să vă prezentați la arhiva/grefa instanței în vederea legalizării hotărârii judecătoreşti:

 1. Copie după hotărârea judecătorească a cărei legalizare se solicită;

 2. Cerere pentru legalizare; (vezi aici model)

 3. Taxă judiciară de timbru de 5 lei/exemplar;

 4. În cazul în care se solicită comunicarea copiilor legalizate prin poșta se va atașa la cererea de legalizare și un plic autoadresat și timbrat (cu timbru postal necesar în vederea expedierii).

În concluzie, pentru a putea fi puse în executare, hotărârile judecătorești trebuie să fie executorii sau definitive și fie legalizate la arhiva instanței.

În cazul în care debitorul nu execută de bună voie obligația sa, acesta se aduce la îndeplinire prin executare silită (până la realizarea dreptului recunoscut de titlul executoriu), care începe odată cu sesizarea executorului judecătoresc printr-o cerere de executare.

Cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori convenţional, la biroul executorului judecătoresc competent, respectiv din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială urmează să se facă executarea, ori se transmite acestuia prin poştă, curier, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative.

Cererea de executare silită va cuprinde, conform art.664 din Codul de procedură civilă, următoarele:

1. indicarea organului/ instituției căreia îi este adresată;

2. numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul;

3. obiectul;

4. valoarea pretenţiei, dacă este cazul/  bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;

5. motivele cererii;

6. modalităţile de executare solicitate de creditor;

7. semnătura;

8. adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de părţi, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea.

La cerere se vor ataşa titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după caz, şi dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum şi, dacă este cazul, înscrisurile anume prevăzute de lege.

Potrivit art.10 alin.1 lit.a din O.U.G. nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererile pentru încuviințarea executării silite, pentru fiecare titlu executoriu, se timbrează cu 20 lei.

Atenție, dreptul de a obține executarea silită trebuie exercitat în termen de 3 ani, termen calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii.