Decizia Curții Constituționale nr.208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală

Curtea Constituţională

DECIZIA Nr. 208

din 7 aprilie 2022

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală

Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 510 din 24 mai 2022

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Răzvan Teodorescu în Dosarul nr. 2.472/299/2017* şi de Elena Ababei în Dosarul nr. 3.194/222/2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.616D/2018 la care a fost conexat Dosarul nr. 1.780D/2018.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 martie 2022, în prezenţa reprezentantului autoarei excepţiei Elena Ababei, avocat Gabriela Dîlgoci, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din acea dată când Curtea a conexat cele două dosare şi, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 7 aprilie 2022, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

3. Prin Încheierea nr. 351/RC din 17 octombrie 2018 şi Încheierea din 26 octombrie 2018, pronunţate în dosarele nr. 2.472/299/2017* şi nr. 3.194/222/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Răzvan Teodorescu şi de Elena Ababei în cauze având ca obiect verificarea admisibilităţii în principiu a unor cereri de recurs în casaţie prin care au fost atacate soluţii pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanelor vătămate.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală încalcă principiile privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, folosirea căilor de atac şi rolul Ministerului Public, întrucât exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate cu privire la infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În acest sens, autorii excepţiei - persoane vătămate care s-au constituit părţi civile - arată că norma criticată îi împiedică să formuleze recurs în casaţie cu privire la hotărâri definitive nelegale şi să invoce cazuri de casare pertinente, pentru motivul că acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângerea lor prealabilă. Consideră că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală creează discriminare, prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale, fără să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă. Arată că dreptul la un proces echitabil implică contradictorialitatea şi egalitatea armelor, asigurând posibilitatea persoanei care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală să ceară şi să obţină, prin actul de justiţie, acces la un proces desfăşurat în mod legal, inclusiv raportat la toate gradele de jurisdicţie. Or, excluderea de la controlul judecătoresc a soluţiilor definitive nelegale - în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală - constituie o piedică excesivă în calea realizării actului de justiţie sub aspectul verificării legalităţii hotărârii. De asemenea, arată că, din moment ce a reglementat recursul în casaţie, legiuitorul trebuie să asigure egalitatea cetăţenilor în utilizarea respectivei căi de atac, chiar dacă aceasta este una extraordinară. Autorii excepţiei admit că legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi expresia unei aprecieri subiective, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi. În ceea ce priveşte controlul exercitat de instanţele superioare, arată că acesta are tocmai scopul de a îndrepta hotărârile greşite pronunţate de instanţele inferioare. Totodată, consideră că dispoziţiile de lege criticate privează Ministerul Public de unul dintre instrumentele necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, şi anume exercitarea acţiunii penale în numele persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii. Un act de justiţie eficient trebuie să asigure părţilor şi procurorului dreptul de a cere şi de a obţine restabilirea legalităţii - prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie - inclusiv prin desfiinţarea hotărârii definitive nelegale care a fost pronunţată în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală. Autorii excepţiei invocă în acest sens şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 540 din 12 iulie 2016 şi nr. 651 din 17 octombrie 2017.

5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, arată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care recursul în casaţie nu se poate exercita - în ipoteza neconformităţii hotărârii penale definitive cu regulile de drept aplicabile - dacă soluţia a fost pronunţată cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În acest sens arată că recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este dată numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor penale definitive cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, chiar dacă, în principiu, reglementarea sferei hotărârilor ce pot face obiectul recursului în casaţie ţine de marja de apreciere a legiuitorului, această marjă nu este una absolută. În consecinţă, prin intermediul controlului de constituţionalitate se poate determina dacă excluderea de la această cale extraordinară de atac a unei categorii de hotărâri care statuează asupra libertăţii individuale a persoanei afectează dreptul la un proces echitabil privit în ansamblu. Raportat la cauza de faţă, apreciază că nu există nicio raţiune pentru care categoria de hotărâri menţionată să fie exclusă de la controlul de legalitate realizat prin intermediul recursului în casaţie. Dreptul la un proces echitabil conţine o serie de garanţii, pe care legiuitorul, în configurarea procedurii de judecată, nu le poate îndepărta. Având în vedere scopul recursului în casaţie, instanţa de judecată consideră că exigenţele dreptului la un proces echitabil reclamă posibilitatea verificării în cadrul acestei căi extraordinare de atac a legalităţii hotărârilor definitive pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, asigurându-se, astfel, prin raportare la motivele de recurs în casaţie prevăzute de lege, posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise de instanţe la soluţionarea cauzelor. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că şi soluţiile pronunţate cu privire la infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate pot conţine erori de drept comise de instanţe, cu consecinţa neconformităţii respectivelor hotărâri definitive cu regulile de drept aplicabile, ceea ce face necesar un control al acestora de către instanţa de recurs în casaţie. De asemenea, consideră că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală creează, în mod nejustificat, un tratament juridic diferenţiat, generând discriminare prin excluderea de la controlul judiciar a unei categorii de hotărâri judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei penale.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,
 

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, introduse prin prevederile art. 102 pct. 264 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(2) Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: [...] e) soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;".

10. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare, ale art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac şi ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public, precum şi ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la dispoziţiile art. 6, referitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că instituţia recursului în materie penală a fost analizată în mod succint, în mai multe rânduri, în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16 - 20, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragrafele 22 - 24, şi Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018, paragrafele 15 - 17. Prin deciziile menţionate, Curtea a reţinut că în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, iar nu extraordinară, având ca scop verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea pronunţată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare - care vizează îndreptarea erorilor de procedură - şi de revizuire - cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept.

12. Referitor la obiectul acestei căi extraordinare de atac, Curtea a constatat, în jurisprudenţa citată mai sus, că pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri penale definitive prin care s -a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie, prevăzute de dispoziţiile art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, ca garanţie a efectivităţii principiului legalităţii procesului penal.

13. Aşa cum a reţinut Curtea prin deciziile anterior menţionate, motivele de recurs în casaţie se limitează la cele reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la nerespectarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale. În temeiul prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, inculpatul nu poate declara recurs cu privire la temeiul achitării, acest aspect neîncadrându-se, de altfel, în niciunul dintre cazurile în care se poate face recurs în casaţie, prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. În fine, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie referitor la latura civilă, iar în ceea ce priveşte latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.

14. Deşi Curtea a recunoscut iniţial legiuitorului o marjă largă de apreciere în domeniul configurării căilor extraordinare de atac, al admisibilităţii acestora şi al procedurii de judecată, tendinţa jurisprudenţei Curţii este aceea de a stabili şi de a dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, integrate, în special, conţinutului normativ al art. 16 şi 21 din Constituţie, prin raportare la căile extraordinare de atac (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 20, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, precitată, paragraful 20). În acest sens, cu titlu exemplificativ, pot fi menţionate: referitor la contestaţia în anulare - Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, şi Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016; referitor la revizuire - Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, şi Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017; referitor la recurs - Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017 şi Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, precitate. Prin aceste decizii, Curtea a acordat o protecţie efectivă drepturilor şi libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul, căi extraordinare de atac, prin reevaluarea standardului de protecţie pe care îl asigură prevederile art. 16 şi 21 din Constituţie. Astfel, Curtea a decis, de exemplu, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare şi a revizuirii trebuie să se examineze de către instanţă cu citarea părţilor, că judecata pe fond a recursului se face cu respectarea garanţiilor de contradictorialitate şi oralitate ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului contravine accesului liber la justiţie şi că excluderea posibilităţii atacării cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională.

15. Având în vedere această reevaluare a standardului de protecţie pe care îl asigură prevederile art. 16 şi 21 din Constituţie, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie, Curtea şi-a reconsiderat jurisprudenţa cu privire la dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală. Astfel, prin Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, citată anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, sunt neconstituţionale. De asemenea, prin Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, precitată, Curtea a constatat ca fiind neconstituţionale şi dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În acest sens, Curtea a reţinut că cele două texte de lege menţionate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, respectiv ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal.

16. Revenind la obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea observă că hotărârile excluse de dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală de la controlul de legalitate realizat pe calea recursului în casaţie vizează infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

17. Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 461 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 29 octombrie 2018, paragraful 15, şi Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 10 martie 2022, paragraful 18), prevederile art. 7 din Codul de procedură penală consacră principiul oficialităţii procesului penal, potrivit căruia actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, de către organele judiciare competente, independent de voinţa persoanei vătămate, a suspectului, a inculpatului şi a celorlalte părţi procesuale. Raportul penal de conflict, născut din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, trebuie adus în faţa organelor judiciare în vederea stabilirii caracterului infracţional şi a consecinţelor pentru persoana vinovată. Cu toate acestea, există şi cazuri în care, din considerente de politică penală, punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt subordonate unor condiţii în absenţa cărora acţiunea penală nu poate fi promovată sau exercitată. O atare cerinţă o constituie formularea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunii, care este actul procesual prin care această persoană îşi manifestă în mod expres voinţa cu privire la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, act procesual fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale. Plângerea prealabilă se înfăţişează, aşadar, ca un mod special de sesizare a organelor de cercetare penală şi a procurorului, constând în opţiunea oferită de legiuitor persoanei vătămate de a decide dacă înţelege sau nu să sesizeze organele de urmărire în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.

18. Curtea constată că instituţia plângerii prealabile îşi găseşte reglementarea atât pe planul dreptului penal material, cât şi pe cel al dreptului procesual penal, având o natură juridică mixtă, substanţială şi procedurală. Astfel, plângerea prealabilă constituie atât o condiţie pentru tragerea la răspundere penală (condiţie sancţionatorie), cât şi una de procedibilitate (consecinţă a condiţiei de sancţionare penală), ce intervine în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, cu îndeplinirea cumulativă a unor condiţii de fond şi de formă. Potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. (1) din Codul penal, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală, iar prevederile art. 295 din Codul de procedură penală stabilesc că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Condiţia formulării unei plângeri prealabile pentru a putea fi pusă în mişcare acţiunea penală este menţionată expres pentru anumite infracţiuni şi nu poate fi extinsă cu privire la alte infracţiuni. Actuala reglementare a instituţiei plângerii prealabile din cuprinsul dispoziţiilor art. 157 din Codul penal este asemănătoare cu aceea din Codul din 1969, menţinându-se atât principiul indivizibilităţii active a răspunderii penale [art. 157 alin. (2)], cât şi principiul solidarităţii pasive a acesteia [art. 157 alin. (3)]. În plan procesual penal, plângerea prealabilă este reglementată de prevederile art. 295 - 298 din Codul de procedură penală, lipsa plângerii prealabile reprezentând o cauză care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) din acelaşi cod.

19. Totodată, Curtea reţine că prevederile art. 157 alin. (4) din Codul penal stabilesc că acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor. Norma materială trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 295 alin. (3) şi ale art. 289 alin. (8) fraza a treia din Codul de procedură penală, având în vedere că, potrivit prevederilor procesual penale, în cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu. Tot în sfera ipotezelor legale în care, în procesul penal, principiul oficialităţii se substituie principiului disponibilităţii se înscrie şi soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile art. 157 alin. (5) din Codul penal, potrivit căreia, dacă persoana vătămată a decedat sau, în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu. De asemenea, Curtea mai reţine că, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, derularea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea persoanei vătămate atât cu privire la declanşarea - prin formularea sau renunţarea la formularea plângerii prealabile -, cât şi cu privire la finalizarea lui, prin retragerea plângerii prealabile până la pronunţarea unei hotărâri definitive [art. 158 alin. (1) din Codul penal].

20. Curtea observă că, potrivit Codului penal, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile: art. 193 - lovirea sau alte violenţe, art. 196 - vătămarea corporală din culpă, art. 206 - ameninţarea, art. 208 - hărţuirea, art. 218 alin. (1) şi (2) - violul, art. 219 alin. (1) - agresiunea sexuală, art. 223 - hărţuirea sexuală, art. 224 - violarea de domiciliu, art. 225 - violarea sediului profesional, art. 227 - divulgarea secretului profesional, art. 238 - abuzul de încredere, art. 239 - abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, art. 240 - bancruta simplă, art. 241 - bancruta frauduloasă, art. 242 - gestiunea frauduloasă, art. 253 alin. (1) şi (2) - distrugerea, art. 256 - tulburarea de posesie, art. 284 - asistenţa şi reprezentarea neloială, art. 287 alin. (1) lit. d) - g) - nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, art. 302 alin. (1) - violarea secretului corespondenţei, art. 378 - abandonul de familie, art. 379 - nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului şi ale art. 381 - împiedicarea exercitării libertăţii religioase. De asemenea, infracţiunile de furt (art. 228 - furtul, art. 229 - furtul calificat şi art. 230 - furtul în scop de folosinţă), săvârşite între membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate [art. 231 alin. (1)].

21. Principiul oficialităţii se poate substitui însă principiului disponibilităţii în cazul infracţiunilor reglementate de prevederile art. 193 şi 196 din Codul penal - lovirea sau alte violenţe şi vătămarea corporală din culpă - săvârşite asupra unui membru de familie, infracţiuni cu privire la care dispoziţiile art. 199 alin. (2) din acelaşi cod stabilesc că acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Aşadar, lipsa plângerii prealabile nu împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale în situaţiile stabilite de prevederile art. 157 alin. (4) şi (5) din Codul penal şi ale art. 289 alin. (8) fraza a treia din Codul de procedură penală şi nici în alte cazuri prevăzute expres, de exemplu, în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 199 alin. (2) din Codul penal.

22. Având în vedere, pe de o parte, motivele de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, faptul că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din acelaşi cod exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, reiese că în astfel de cauze soluţionate definitiv rămân nesancţionate: nerespectarea, în cursul judecăţii, a dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; greşita încetare a procesului penal; neconstatarea graţierii pedepsei sau greşita constatare a acesteia; aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, aceste aspecte trebuie raportate la sfera largă a infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

23. Întrucât instituţia plângerii prealabile, care are rolul de a permite punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, nu elimină posibilitatea survenirii unor erori de drept în modul în care instanţa de judecată dezleagă, prin hotărâre definitivă, fondul cauzei şi statuează asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, rezolvând acţiunea penală, Curtea apreciază că excluderea de la controlul judecătoresc a soluţiilor nelegale în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală constituie o piedică excesivă în calea realizării actului de justiţie sub aspectul verificării legalităţii hotărârii penale definitive.

24. De asemenea, instanţa constituţională apreciază că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală creează - prin excluderea de la controlul judiciar realizat pe calea recursului în casaţie a unor hotărâri penale definitive care soluţionează fondul cauzei - o vădită inegalitate de tratament juridic între persoane aflate în situaţii similare, şi anume părţile din procesul penal, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, care consacră egalitatea în faţa legii.

25. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 23, precitate, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, citată anterior, paragraful 28).

26. De asemenea, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele "Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene" împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25).

27. Curtea observă că hotărârile penale definitive pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate - ca şi hotărârile definitive care privesc infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu - dezleagă fondul cauzei şi statuează asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, rezolvând acţiunea penală. Cu toate acestea, soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate au, sub aspectul posibilităţii de a fi atacate cu recurs în casaţie, un regim juridic diferit de cel al hotărârilor penale definitive pronunţate pentru restul infracţiunilor, în sensul că primele nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, în timp ce împotriva celor din urmă poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Astfel, dispoziţiile de lege criticate creează, sub aspectul posibilităţii de a formula recurs în casaţie, un tratament juridic diferit pentru părţile procesului penal, în funcţie de modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale - la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu -, în condiţiile în care recursul în casaţie reprezintă mijlocul procedural prin care se repară nelegalităţile, având ca obiect verificarea conformităţii hotărârilor penale definitive - care soluţionează fondul cauzelor - cu regulile de drept aplicabile, în scopul respectării legilor şi al uniformizării jurisprudenţei. Instanţa de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie acordându-se prioritate principiului legalităţii în raport cu principiul autorităţii de lucru judecat.

28. Aşadar, din perspectiva interesului de a cere şi de a obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, persoane care se află în situaţii similare, şi anume părţile din cauze în care judecata a fost finalizată cu soluţii definitive date cu încălcarea legii, au parte de un tratament juridic diferit în ceea ce priveşte posibilitatea de a formula recurs în casaţie, în funcţie de modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă.

29. În acest sens, Curtea observă că - dacă instanţa schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în una pentru care acţiunea penală se pune în mişcare (şi) din oficiu sau dacă inculpatul este judecat pentru ambele categorii de infracţiuni - hotărârea definitivă pronunţată în cauză poate fi atacată cu recurs în casaţie. Totodată, există cazuri - în procesul penal - în care principiul oficialităţii se substituie principiului disponibilităţii, cazuri consacrate de prevederile art. 157 alin. (4) şi (5) şi ale art. 199 alin. (2) din Codul penal, precum şi de cele ale art. 289 alin. (8) fraza a treia din Codul de procedură penală.

30. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală creează, cu privire la persoane aflate în situaţii similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, astfel că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

31. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie şi niciun grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, decizii citate anterior).

32. Curtea reţine, astfel, că, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 28, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, paragraful 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi expresia unei aprecieri exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi.

33. De asemenea, în ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul reglementării instituţiei recursului în casaţie, şi anume îndreptarea erorilor de drept survenite prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, precum şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, decizii citate anterior), exigenţele prevederilor art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie de către procuror, inclusiv în ceea ce priveşte hotărârile penale definitive pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

34. Prin urmare, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării cauzei prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală şi/sau de drept penal substanţial - avute în vedere de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la reglementarea cazurilor de casare - sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi de a obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

35. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:
 

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Răzvan Teodorescu în Dosarul nr. 2.472/299/2017* şi de Elena Ababei în Dosarul nr. 3.194/222/2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2022.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana-Cristina Puică

_____________